CERAMICA

Ceramica sau olăritul este cel mai vechi meșteșug păstrat prin tradiție în localitatea Săcel. Caracteristica ceramicii de Săcel constă în faptul că lustruirea vaselor se face cu piatra de cremene ( după uscare ) pe întreaga suprafață. vasele au forme deosebite, cele mai multe semănând cu piesele de ceramică preistorică – în special La-Tene-ul dacic – unde oalele erau arse la roșu într-un cuptor de tip roman primitiv. Vechimea acestui meșteșug din Săcel nu este încă cunoscută dar fondul străvechi este dovedit prin forma vaselor, prin tehnica lustruirii cu piatra după ardere și cuptorul primitiv de ardere.

Prima mențiune documentară despre ceramica de Săcel se face în Conscripția urbarială pentru anii 1771 – 1788 păstrată în fondul Prefecturii de la Arhivele Statului din Sighet în care se arată că “pe lângă iobagii agricoli, apar și iobagi sau jeleri care practică o meserie oarecare, cum este jelerul feudalului Balea Mihai, care practicând meseria de olar este obligat să dea anual stăpânului său ( Balea M. ) o sută de oale”.

Argila de ocru sau ”aluatul de olar” cum îl numește meșterul, se extrage de la adâncimea de 10 metrii de lângă podul Drobodava sau Drovodeaua ( în exprimarea olarului ), loc cu nume dacic care se păstrează până azi în comuna Săcel.

Argila neagră se aduce de pe Valea Glodului sau din dealul Pomișori și este folosită în loc de vopsea pentru ornamentarea vaselor cu cele două motive de proveniență dacică ”unda apei” sau șirul, numit de meșter și cordățel și ”zimți”

Decorul de pe vasele de ceramică roșie nesmălțuită create de Tănase Cocean se individualizează prin trăsături proprii față de cel al pieselor din alte centre de ceramică. Tradiția ceramicii este continuată în familie de către fiul lui Tănase Cocean, pe nume tot Tănase Cocean ( înfiat Tănase Burnar ) și de către nepot, Tănase Dumitru Burnar, din Săcel.

Prin păstrarea originalității dacice a vaselor create de olarii din familia Cocean, la care participă și soția meșterului Todora și nora sa Mărioara, antrenându-i și pe nepoți ( Adrian și Dumitru ) a atras atenția specialiștilor etnologi, ceea ce a determinat participarea lor la diferite expoziții și concursuri pe plan județean și național, iar cele mai reprezentative piese de ceramică ale lor au intrat în patrimoniul unor muzee precum Muzeul Astra din Sibiu, Muzeul Țăranului Român din București, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj Napoca, Muzeul de Etnografie și Artă populară din Baia Mare, Muzeul Maramureșului din Sighetul Marmației, iar Tănase Cocean a fost distins cu numeroase premii și diplome: Premiul II la etapa republicană a celei de-a IV-a Expoziții bienale republicane de artă populară din 1969, Medalia de argint la Expoziția Republicană de Artă Populară organizată în 1974, premiul al III-lea la ediția din 1979 a Festivalului național ”Cântarea României”. În anul 1978 Tănase Cocean a primit premiul Uniunii Artiștilor Plastici.

În anul 1986 Studioul Cinematografic ”Sahia- Film” din București a produs un film în regia etnologului Olimpia Daicoviciu numit simplu ”Ceramica de Săcel”, care urmărește tradiția și procedeul de creație în toate fazele lui, fiind și un omagiu adus marelui meșter Tănase Cocean.

În anul 2005, Societatea Romfilatelia, ca semn de recunoștință păstrării din generație în generație a acestui meșteșug. a scos pe piață seria de timbre ” Ceramica românească I ” însoțită de asemenea și de specialitatea filatelică numită ”Plic prima zi” (F.D.C.), iar marca poștală cu valoarea de 5000 lei este dedicată centrului de ceramică Săcel și are ca imagine două vase de ceramică roșie nesmălțuită cu inscripția ”Săcel – Maramureș”.

Secole de-a rândul pe văile Izei, Marei, Cosăului și Vișeului și mai departe peste Munții Rodnei și ținuturile Năsăudului până la Beclean, s-a răspândit această ceramică, care nu are asemănare cu ceramica nici unui centru învecinat – Kuty, Vișeu, Baia Mare, Vama, Lăpuș.

La sfârșitul secolului al XIX-lea lucrau în Săcel peste 30 de olari. Ei au produs o ceramică nesmălțuită, arsă la roșu și lustruită cu ”bâdicașul” (piatra de cremene) producând: căni, cănițe, ulcioare, bocăi (oale pentru lapte), laboș sau crăticioară, tigălaie (vas mai mare pentru untură), cupe, cupițe, păhăruțe, oale pentru sarmale, fedeauă (capace pentru oale) și altele.

Uneltele cu care au lucrat olarii din Săcel nu se deosebeau de uneltele altor centre. lucratul se făcea și la roată. Partea de sus a roatei se numește crâng iar suprafața pe care se formează oalele ”lepedeu”, care se leagă printr-un ax de fier de roata de jos. Pământul se frământă ca și aluatul de pâine și se bate cu leșca (lopățică). Mesălăul este pensula cu care se ornamentează vasele.

Centrul de ceramică din Săcel, este unic în țară cu forme deosebite, având asemănare numai cu vechea ceramică dacică. Menținerea nealterată a acestui meșteșug, așa cum au produs-o în străvechi timpuri dacii, se explică prin izolarea localității, unde din tată în fiu se prelua meseria și se continua în aceiași tehnică, fără avea posibilitatea să vină în contact cu alte centre. Un motiv pentru care se menținea tehnica vopsirii este de ordin economic, astfel vopseaua neagră sau ”cerneala pentru oale”, se găsea în natură (pe Dealul Pomișori sau Valea Glodului  sub formă de argilă neagră sau ”glod”) și nu trebuia cumpărată.

Ceramica de Săcel și-a păstrat neschimbată zestrea primită de pa populația autohtonă – dacii liberi – care au locuit pe teritoriul Maramureșului și prin tradiție s-a transmis din generație în generație până la olarii zilelor noastre.

Pentru meritul său de păstrător al meșteșugului olăritului dacic din moș-strămoș, ceramistul Tănase Cocean i s-a acordat de către ”Fundația Social-Culturală pentru Democrație, Identitate, Unitate, Generozitate, Acțiune” titlul de ”Mare Meșter”.

La locuința acestui meșter sunt trei generații ( Tănase Cocean, fiul acestuia cu soția și nepoțeii ) care lucrează în spiritul tradiției acestui centru unic în spațiul românesc și european.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *